cimili
CIMILÍ, cimilesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A spune, a face sau a interpreta cimilituri. – Et. nec.
cimilí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. cimilésc, imperf. 3 sg. cimileá; conj. prez. 3 sg. şi pl. cimileáscă
A CIMIL//Í ~ésc 1. intranz. pop. A spune o cimilitură; a da de ghicit (o ghicitoare). 2. tranz. (cuvinte) A transpune într-o cimilitură. /Orig. nec.
cimilí (-lésc, -ít), vb. – A propune sau a interpreta. – Var. ciumili. Creaţie expresivă (Graur, BL, IV, 91, 97). Intenţia expresivă este ideea de „a căuta pe dibuite“, ca în ciuguli (var. ciumeli, cimili) „a ciupi de ici colo apucînd hrana cu ciocul“, care este acelaşi cuvînt. Celelalte ipoteze nu conving: din sl. ciniti „a aranja“ (Cihac, II, 52); din sl. činilica „vrăjitoare“ (Bogrea, Dacor, I, 279); din sb. čemu „de ce“ (Candrea). DAR propune mr. ciumuli „a mesteca“, megl. ciumili „a face glume“, care par de asemenea cuvinte expresive. Der. cimel (var. cinel, ciumel, cimilea(gă), cimiligă, etc.), interj. (formulă iniţială a ghicitorilor), der. expresiv şi, prin urmare, neregulat (după DAR ar fi imper. de la *cimeli, de la a cimili; dar nici imper. nu are această formă, nici nu explică această ipoteză păstrarea lui l; după Leca Morariu, apud DAR, şi Scriban, Arhiva, 1912, în loc de *cinea-l „ghiceşte“, imper. al unui vb. ieşit din uz *cini, din sl. činiti „a aranja“; cf. Conev 102; după Odobescu, în loc de *cine-l, de la cine, pron., ipoteze inadmisibile); cimilitură, s.f. (ghicitoare).