chibrit
CHIBRÍT, chibrituri, s.n. Beţişor de lemn având la un capăt o gămălie din material uşor inflamabil, care se aprinde prin frecare, folosit pentru a face focul, a aprinde ţigara etc.; p. ext. cutie care conţine asemenea beţişoare. – Din tc. kĩbrĩt.
CHIBRÍT s. (reg.) bâticel, cătrăniţă, chindercă, focălină, focăriţă, ghiufă, maşină, scăpărătoare, (Transilv.) aprinjoară, aprinzătoare, (prin Transilv.) bâtuţă, (Ban.) feştilă, (prin Transilv.) foacăle (pl.), (Transilv.) lemnuş, lemnuţ, (prin Transilv.) măcăuţ, (Transilv.) păiuţ, (prin Transilv.) piruşte (pl.), (prin sud-vestul Transilv.) prislugă, (prin Transilv. şi Ban.) pucioase (pl.), (Transilv.) raipelţ, (prin Transilv.) schindoarţă (prin Maram. şi Transilv.) silitră, (prin Bucov.) sârnic, (prin Transilv.) stircă, (Transilv. şi Maram.) şfebelă. (A aprins un ~.)
chibrít s. n. (sil. -brit), pl. chibríturi
CHIBRÍT ~uri n. Beţişor de lemn cu gămălie din material inflamabil, care serveşte la aprins focul. /<turc. kibrit
chibrít (-turi), s.n. – Beţişor de lemn cu gămălie din material inflamabil care se aprinde prin frecare. Tc. (arab., per.) kibrit „sulf“, de unde şi sp. alcrebite (Roesler 596; Şeineanu, II, 109; Meyer 224; Lokotsch 1171; Ronzevalle 144). Invenţia datează aproximativ din 1830; prima fabrică romînă din 1879 (din 1886, monopol de Stat). Însă cuvîntul circula înainte, la începutul sec. XIX, ca turcism, cu accepţia „ardoare, mînie“. Cf. alb., bg. kibrit, cu sensul rom., ngr. ϰιμπρίτης „slab ca un băţ“. – Der. chibritelniţă, s.f. (suport de cutie de chibrituri).
chibrit taranesc