chiabur
CHIABÚR, -Ă, chiaburi, -e, s.m., adj. (Ţăran) înstărit, bogat. – Din tc. kibar.
CHIABÚR s. (Transilv.) gazdă, găzdac.
CHIABÚR adj. v. avut, bogat, înstărit, situat.
chiabúr s. m., adj. m. (sil. chia-), pl. chiabúri; f. sg. chiabúră, g.-d. art. chiabúrei, pl. chiabúre
CHIABÚR ~i m. înv. Ţăran bogat, care poseda pământ şi importante mijloace de producţie. /<turc. kibar
chiabúr (-ră), adj. – Bogat, opulent, înstărit. Tc. kiabir „bogat, puternic“ (Cihac, II, 562; Şeineanu, II, 109; Lokotsch 981). – Der. chiaburesc, adj. (de chiabur); chiaburi, vb. (a se îmbogăţi); chiaburie, s.f. (bogăţie, bunăstare).