chelalai
CHELĂLĂÍ, pers. 3 chelắlăie, vb. IV. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale) A scoate sunete tânguitoare, ascuţite şi repetate; a scheuna. – Formaţie onomatopeică.
CHELĂLĂÍ vb. v. schelălăi.
chelălăí vb., ind. şi conj. prez. 3 sg. şi pl. chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăiá
A CHELĂLĂ//Í ~iéşte intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuţite şi tânguitoare; a scheuna. 2) fig. pop. (mai ales despre copii) A plânge cu sunete dese. [Sil. -lă-i] /Onomat.
chelălăí (-ăésc, -ít), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creaţie expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura“, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeaşi accepţie. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s.f. şi n. (scheunat). Cf. schilă.