carenta
CARÉNŢĂ, carenţe, s.f. Lipsă, deficienţă; neglijenţă. – Din fr. carence, lat. carentia.
CARÉNŢĂ s. v. cusur, defect, deficienţă, imperfecţiune, insuficienţă, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu.
carenţá vb., ind. prez. 3 sg. şi pl. carenţeáză
carénţă s. f., g.-d. art. carénţei; pl. carénţe
CARÉNŢ//Ă ~e f. Neajuns al unui lucru; lipsă; deficienţă; cusur; imperfecţiune. /<fr. carence, lat. carentia
CARÉNŢĂ s. f. lipsă, insuficienţă; deficienţă. (< fr. carence, lat. carentia)
CARENŢÁ vb. tr. a priva de unii factori indispensabili nutriţiei organismului. (< fr. carencer)
CARÉNŢĂ s.f. Lipsă; neglijenţă; deficienţă. ♢ Timp de carenţă = condiţie a contractelor de asigurare pe viaţă, potrivit căreia asiguratul nu beneficiază de nici o despăgubire în caz că moare într-un anumit timp de la contractare. [Cf. it. carenza, fr. carence].