capatuiala
CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s.f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogăţire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală.
CĂPĂTUIÁLĂ s. v. căsătorie.
CĂPĂTUIÁLĂ s. v. îmbogăţire.
căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli