capatii
căpătîi (-ie), s.n. – 1. Parte a patului pe care se pune capul. – 2. Cămin, şi, prin extindere, situaţie, stare socială. – 3. Cuzinet; lagăr, palier. – 4. Pană; ic. – 5. Capăt, sfîrşit. – 6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr. căpitîńu, căpitińu, megl. căpitǫń. Lat. capĭtāneum „capital“ (Puşcariu 274; REW 1633; DAR); cf. it. capitagna (rov. kapetano) şi der. neol. căpitan. – Der. căpătier, s.m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau loc de căpătîi, şi prin urmare nu aveau obligaţii fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Puşcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „şocantă“ der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil şi ca forma căpătuiesc să fie numai o formă analogică de la căpătîiesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s.f. (situaţie; căsătorie).