candriu
CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Ţicnit, smintit, într-o ureche. 2. Ameţit de băutură; beat. – Din ţig. kand „ureche“.
CANDRÍU adj., s. v. alienat, dement, descreierat, înnebunit, nebun, smintit, ţicnit.
CANDRÍU adj. v. ameţit, băut, beat, cherchelit, îmbătat, turmentat.
candríu adj. m., f. candríe; pl. m. şi f. candríi
CANDRÍ//U ~e (~i) rar 1) Care nu este în toate minţile; ţicnit; smintit. 2) Care este ameţit de băutură; cherchelit; afumat; aghesmuit. /cf. ţig. kand
candríu (-ie), adj. – 1. Cherchelit, ameţit, cu chef. – 2. Extravagant, singular. Origine incertă. După Graur 133, din ţig. kangeri „biserică“, datorită identificării ce se face de obicei în argou între „biserică“ şi „cîrciumă“, cf. biserică (Graur, BL, V, 223).